De la metrou citire…

Gonesc iar prin subteran alaturi de zeci de oameni. Pe furis studiez chipurile celor de langa mine. In fata mea, o batrana. E mica de inaltime si slaba precum un copil. Se ridica de pe scaun, dorind sa coboare la urmatoarea, insa cand usile metroului se deschid, se razgandeste si se aseaza inapoi. Ma uit in jos, de teama sa nu par prea insistenta cu privirile. Ochii imi cad pe ghetele ei de lac. Sunt negre, lucioase cu sireturile strans legate. Probabil ca poarta 34. Pantalonii ii sunt asa de largi, de parca nu s-ar afla nimic pe sub ei. Parul dezordonat, vopsit negru, ii crescuse destul de mult, lasand generos la vedere radacinile albe. La un moment dat, desi e tot mai aglomerat, observ cum isi scoate din geanta un aparat de tensiune si il fixeaza de incheietura. Barbatul de langa ea face ochii mari, socat de gest. Ea, in schimb, ignora tot ce era in jurul ei si se comporta cat mai firesc posibil. Duce incet mana spre inima, lasand pumnul moale. In timpul asta isi strangea usor buzele ca si cum s-ar ruga ca micul aparat sa nu-i dea vreo veste proasta. Ochii mici priveau in toate partile, tradand teama pe care o simtea. Persoana de langa batrana inca era consternata de ce se intampla. Dupa ce tensiometrul a scos un bipuit ascutit, atat el cat si batrana citesc rezultatul. Este anuntata urmatoare statie. Ea isi strange repede aparatul, il pune cu grija in geanta si se ridica de pe scaun. Barbatul e agitat. Sigur numerele de pe ecran i-au dat motive de injrijorare. Incordat, o urmareste pe batrana cu privirea, parca fiindu-i frica sa nu I se intample ceva. Totodata, cauta disperat in jur pe inca cineva care sa fi vazut cele intamplate, parca sa-l linisteasca sau sa-i dea un imbold sa faca ceva. II intalnesc privirea speriata doar pentru o fractiune de secunda, pentru ca apoi sa imi iar cobor imediat ochii-n pamant si sa ma prefac absorbita de propriile-mi ganduri. Insa nu faceam decat sa-mi privesc tenisii si sa-mi mustru constiinta. “Atentie. Se inchid usile!”.

Batrana coborase deja de doua stati. Stiu ca le-am numarat in gand. Urmeaza sa cobor, dar inainte de asta privesc scaunele din fata. Barbatul nu mai era. Nici nu observasem. Acum alti oameni le luasera locul celor doi ca si cand ei  n-au fost niciodata acolo. Doar o secventa, ce a durat poate 5 minute pe ceas, dar invizibila pentru un titan precum Cronos. Trei oameni ce formasera temporar un mic triunghi al unei pseudoempatii. Simpli observatori distanti ce au ales sa nu implice mai mult decat o privire pe fuga. Un moment ce s-a stins exact asa cum a inceput. Brusc si fara a impacta vreunul dintre participanti. Si zilnic, aici, pe sub strazi, in adancul orasului, ferite de lumina soarelui, alte sute de momente ca acesta apar si dispar. Povesti scrise cu cerneala invizibila ce mor in catacombele metroului…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s